Consumul de vin in evul mediu (476-1453) in Franta

Pâna în 1414, împartasania era data la slujba sub cele doua forme: pâinea si vinul. Tocmai de aceea trebuie mentinuta o productie viticola importanta. Diversele invazii afecteaza
culturile de vita-de-vie, chiar daca o mare parte a navalitorilor burgunzi si vizigoti o cruta din superstitie. Ei se tem de puterile magice ale oamenilor Bisericii, care întretin viile. La fel se va întâmpla si în timpul invaziei vikingilor din secolul al IX-lea.

Preotii abatiilor sau calugarii din manastiri, care devin adesea mari figuri ale crestinismului, precum Sf. Vincentiu, Sf. Benedict si Sf. Germain, încurajeaza cultivarea vitei-de-vie de catre cler. In edictele regulamentare ale ordinului benedictinilor, Sf. Benedict spune ca „a bea un sfert de litru de vin pe zi este de ajuns, dar daca se dovedeste a fi necesara o cantitate mai mare, îi revine parintelui abate sa decida, având grija însa sa nu existe nici exces si nici betie, fiindca vinul îl poate duce chiar pe un întelept pe cai gresite”.

Intr-adevar, este preferabil pentru un om al Bisericii sa atinga extazul spiritual prin post si rugaciune decât prin efectele perverse ale unui consum excesiv de vin. Dar Sf. Benedict adauga: „E mai bine sa bei un pahar de vin de nevoie decât o gramada de apa din lacomie”. Consumul de vin facea asadar parte, în acea epoca, din cutuma manastirilor. Calugarii au dreptul la o chemina (27 cl) de vin pe zi, exceptie facând sarbatorile religioase când nu exista nici o restrictie. Exceptiile sunt în realitate numeroase, fiindca anul are nu mai putin de o suta cincizeci de sarbatori. Aceste ratii, uneori destul de variabile, sunt totusi mult mai stricte la unele ordine religioase, cum e cel al cistercienilor, care cultiva mai degraba asceza decât vita-de-vie.

In 816, Conciliul de la Aix-la-Chapelle da un puternic impuls cultivarii vitei-de-vie, încurajând viticultura ecleziastica. Fiecare episcopie trebuie sa aiba un „consiliu” de canonici care au vii în deplina proprietate si au îndatorirea de a le asigura rodnicia. Viticultura a prosperat cu atât mai mult în acea vreme cu cât clerul reprezenta o cincime din populatie.

Dupa cartuzieni, ordin fondat în 1084 de Sfântul Bruno, e rândul Sfântului Bernard, vechi cistercian, sa-si fondeze propriul ordin la Clairvaux în 1153. Toate aceste ordine monastice contribuie la dezvoltarea viticulturii în Franta. In secolul al XIV-lea, vinul a capatat o asemenea importanta pentru Biserica, încât papii de la Avignon decid chiar, asa cum relateaza Petrarca, sa faca din vin al cincilea element alaturi de aer, apa, foc si metal.

Si astfel, vreme de secole, oamenii bisericii sunt cei mai mari artizani promotori si propagandisti ai viticulturii. Trebuie spus ca, dincolo de necesitatea de a produce vin pentru liturghie, clericii asigura primirea pelerinilor în manastiri, precum si asistenta medicala. Or, vinul intra în compozitia multor tratamente si remedii. In plus, palatul episcopal, întotdeauna bine pazit, este un loc pe unde trec regii, împaratii si printii. Vinul manastirilor este asadar menit sa-i cinsteasca pe oaspetii de marca.

Odata cu Carol cel Mare, în veacul al IX-lea, viticultura princiara se adauga viticulturii ecleziastice. Ceva mai târziu, la începutul secolului al XIII-lea, Filip al II-lea August creeaza chiar un concurs de vinuri, la care tine sa prezideze cel dintâi juriu. In cartea sa “La bataille des vins” (Batalia vinurilor), Henri d’Andeli afirma ca vinurile de calitate, demne de puternicii zilei, sunt mai degraba vinurile albe, iar cel mai faimos este vinul de Beaune. Cât despre vinul de Argenteuil, el este apreciat drept „cel mai nobil prin gust si prin darul sau de a-l delecta chiar pe regele Frantei”. Dar la Curte sunt apreciate si vinurile dulci provenite din Cipru si Malaga. Taranul însa bea numai posirca, „vin de drojdie” sau chiar otet diluat cu apa.

La Paris, în secolul al XlV-lea, exista peste patru mii de taverne si se bea mult vin: cam o suta de litri de persoana pe an. Cererea mare se loveste obligatoriu de dificultati de aprovizionare ce dau loc la numeroase fraude: vinul e diluat cu apa, cel alb e colorat artificial cu suc de dude, doar nobilii si negustorii bogati au acces la vinuri de calitate.Obiceiul este ca ele sa fie servite la începutul si la sfârsitul mesei, cu ocazia unor omagieri care preced oarecum toasturile moderne.

Mesenii beau vinul rând pe rând dintr-o cupa comuna; paharele individuale apar abia la sfârsitul veacului al XlV-lea, dar ceremonia cupei comune se va practica pâna în secolul al XVII-lea. In timpul mesei, unde se servesc de regula mâncaruri sarate si condimentate, se bea apa. Abia dupa masa de seara, când fiecare se retrage în camera sa, se bea vin si se gusta diverse dulciuri.
Acum, ca si în epocile precedente, vinurile drese cu mirodenii sunt foarte apreciate: clareia (vin alb, miere si piper), nectarul (vin alb, miere, ghimbir si scortisoara), salviacum (vin clairet si salvie) si hipocras (vin de Beaune, zahar, scortisoara, ghimbir, cuisoare si nucsoara).

Preocuparea pentru calitatea vinului nu înceteaza sa se manifeste. In acest sens, Filip cel îndraznet, duce de Burgundia, ordona în 1395 sa se smulga „butucul atât de rau si prost de Gamay” pentru ca, zice el, „e îngrozitor de amar”. Dar se pare ca ordinul lui nu a fost aplicat, de vreme ce este reînnoit în 1441 de Filip cel Bun si în 1489 de Carol al Vll-lea.