Berea de producţie casnică

Berea de producţie casnică: In ultimii ani, s-a răspândit şi în Italia, într-un ritm din ce în ce mai entuziast. tehnica de home-brewing sau arta de a face bere în casă.

Un fenomen care se bucură de o tradiţie de peste două decenii în Anglia, Scoţia, Irlanda, Germania, Olanda, Suedia sau Statele Unite.

Datorită unei ex­perienţe consolidate, care a permis standardizarea procedurilor şi a in­strumentarului necesar, a devenit, într-adevăr, posibilă realizarea propriei beri, utilizând unul dintre multele kit-un de fermentare.

Co­mercializate de firmele specializa­te sau care se găsesc în marile vinoteci şi care conţin tot ce este necesar pentru fabricarea auto­nomă, fără mari dificultăţi, a unei cantităţi între 20 şi 23 de litri de băutură.

In momentul când ne aven turăm în această direcţie, trebuie să luăm în calcul posibilitatea unui oarecare insucces, căruia trebuie să i se facă faţă cu deplină răbdare şi fără descurajare.

Pe lângă conţinutul kit-ului, sunt necesare o oală cu o capacitate de aproximativ zece litri, un cuptor şi un spaţiu în care să fie puse fermentatorul şi câteva sticle.

ideale sunt cele de vin sau de şampanie, de sticlă verde sau maro şi cu fundul concav, ca să reziste mai uşor la presiunea internă generată de gazele de fer­mentaţie.

Desigur, kit-urile sunt însoţite de instrucţiuni detaliate: sfaturile prezente acolo nu trebuie să fie trecute cu vederea, pentru a evita surprizele neplăcute.

Prepararea berii se va articula, deci, în următoarele faze:

Prepararea mustului

In kit-urile care se găsesc în mod obişnuit în comerţ, se află un fermentator însoţit de robinet, un termometru cu cristale lichide, un aparat de învolburare, un aparat de măsurare a densităţii, înzestrat cu cilindru pentru testare.

Dopuri cu coroană, instru­mentul pentru aplicarea acestora pe sticle, produse pentru steri­lizarea şi curăţarea echipamentului, un recipient cu bază de malţ de tip lager, drojdie în pliculeţ şi, în fine, o cărti­cică de instrucţiuni, care trebuie să fie citite cu atenţie.

Odată terminate operaţiunile de curăţare, se poate trece la prepararea mustului.

După ce a fostîndepărat ca­pacul de plastic al borcanului cu malţ, conţinutul va fi încălzit în apă caldă vreme de zece minute.

Astfel, se vor aduce la fierbere doi-trei litri de apă într-o oală cu o capacitate de opt-zece litri, adăugându-se apoi conţinutul cutiei şi cantitatea de zahăr necesară pentru a ajunge la concentraţia dorită de alcool.

(o bază de bere lager cu o concen­traţie de alcool de 3,8% necesită un kilogram de zahăr)

Amestecând cu ajutorul unei linguri de lemn, com­binaţia trebuie adusă într-o stare fluidă şi omogenă, aşteptând apoi să se răcească până la temperatura came­rei.

In acest moment, mustul poate fi vărsat în fermentator: un recipient cilindric, dispu­nând de un robinet în partea inferioară, în care trebuie turnat, în prealabil, aproximativ cinci litri de apă rece, apoi mustul răcit, apoi din nou apă rece, până la umplere.

Utilizatorii mai exigenţi folosesc, în general, numai apă minerală naturală, la care se garantează, înainte de orice, absenţa totală a clorului.

Fermentaţia

Inainte de a adăuga drojdia în fermentator, este absolut necesar să se verifice că în încăpere termometrul nu scade sub 18° C şi nu trece de 28° C;

în primul caz, procesul nu ar fi activat, iar, în cel de-al doilea, produsul rezultat ar fi imperfect – temperatura ideală este de aproximativ 20° C.

In acest punct, mustul şi droj­dia se amestecă în mod energic, timp de aproximativ 30 de se­cunde, cu spatula adecvată, pentru a permite oxigenarea.

După ce dopul fermentatorului a fost înşurubat, o cantitate mică de soluţie sterilizantă este introdusă într-un recipient de măsurare, conform dozelor prescrise, aceasta fiind apoi vărsată în aparătul ce învolburare.

Dacă după 24 de ore nu se aud zgomotele caracteristice fermentării (un gâlgâit specific), este bine să se facă anumite controale, începând prin a verifica dacă fermentatoru este închis ermetic.

Dar cauza o poate constitui şi ameste­cul tare, în lipsa oxigenului, a împins depunerile de drojdie pe func.

In acest caz, este necesară intervenţia, amestecând din nou:ompusul vreme de 30 de secunde.

Dacă toate acestea nu suntde ajutor, se impune dizolvarea unui nou pliculeţ de drojdie într-o ceşcuţă cu malţ călduţ, îndulcit cu puţin zahăr.

Atunci când se observă formarea spumei la suprafaţă, acest „adaos” va putea fi vărsat în fermentator, agitând energic tot conţinutul.

Dupa declanşare, procesul de fermentaţie durează, în general, între 5 şi 10 zile, atâta timp cât mustul este menţinut la o tem­peratură aproximativă de 22° C.

In cazul în care aceasta e mai mice, vor fi necesare câteva zile în plus; dacă, în schimb, este mai mare, fermentaţia se va încheia în doar trei-patru zile.

Imbutelierea

Atunci când nu se mai observă gâlgâitul tipic fermentării, se desface încet dopul fermentatorului, se deschide lent robinetul inferior şi se umple cu 2/3 din lichid cilindrul transparent al aparatului de măsurare a densităţii.

Instrumentul adecvat care pre­zinte o scară gradată va fi introdus în acest eşantion: berea va fi gata de îmbuteliere numai atunci când valoarea indicată va corespunde celei specificate în instrucţiuni.

In acest moment, este indicat ca fermentatorul să fie mutat pentru jumătate de zi într-un loc răcoros: drojdia în suspensie se va putea decanta, aşezându-se pe fund, avantajul fiind obţinerea unei băuturi mai limpezi.

Intre timp, se poate trece la pregătirea sticlelor, care trebuie să fie sterilizate. In fiecare dintre acestea trebuie vărsată o soluţie compusă dintr-un sfert de litru de apă rece şi o linguriţă de metabisulfit topit, agitând-o pentru a uda toată suprafaţa interioară.

După ce sunt scurse, în sticle se adaugă cinci-şase grame de zahăr pe litru, pentru a favoriza a doua fermemaţie.

Sticlele vor fi umplute (lăsând aproximativ trei centi­metri liberi între lichid şi gâtul sticlei), cu un flux redus de bere, înclinându-le sub robinetul fermentatorului şi lăsând băutura să curgă pe peretele interior.

Trebuie evitată crearea de vârtejuri care, provocând o oxigenare excesivă, ar genera o oxidare prematură.

Maturaţia

Odată aplicate dopurile, sticlele se agită, pentru a favoriza topi­rea zahărului. Prin urmare, vor fi puse în poziţie verticală, într-o încăpere în care temperatura se menţine între 18 şi 24° C, vreme de 3-5 zile.

Dat fiind că lumina este un element perturbator şi în absenţa unui mediu întunecat sau slab luminat, pot fi acoperite cu o pânză închisă la culoare, dar ulterior va fi neapărat necesar să fie depozitate într-un loc răcoros, de exemplu într-o pivniţă.

După 15 zile, berea va fi gata pentru degustare, dar o maturaţie ulterioară în sticle, timp de o lună sau două, contribuie la îmbunătăţirea aromei şi a gustului.

Dacă va fi mereu conservată într-o încăpere răcoroasă şi slab luminată, va putea fi consu­mată într-un răstimp de până la doi ani de la data îmbutelierii.

Eventualele depuneri sunt rezultatul fermentaţiei naturale şi, deci, cu totul inofensive.

Inchiderea ermetică a sticlei nu poate fi garantată decât de un dop bun.

Dopuri­le ceramice cu garnitură de cauciuc şi „colivie metalică” (la fel ca la sticlele de şampanie)

şi cele de plută sunt utilizate acum doar din motive istorico-afective sau pentru produsele de nişă. în fapt, procesele industriale au impus adoptarea dopului metalic clasic, cu coroană, care este economic, uşor de înlăturat şi se dovedeşte practic în pro­cesele de îmbuteliere mecanizată.

Cutia este considerată de unii băutori prea puţin plăcută din punct de vedere estetic, dar caracterul ei compact şi uşurinţa în privinţa transportului şi a conservării în spaţii restrânse, ce re­zultă din el, îi împing pe cei mai mulţi să aleagă acest format, mai cu seamă pentru consumul cotidian şi casnic.

Butoaiele – de 25, 30 sau 40 de litri -sunt utilizate cel mai des în localurile publice, pentru servirea la halbă.