Consumul si productia de vin in secolul XX in Franta

La începutul secolului XX, productia de vin era cu 30% mai mare decât consumul intern. Ca urmare, o lege restituie în 1906 velnicerilor dreptul de a distila excedentele. Acesti ani de supraproductie nu descurajeaza însa deloc fraudele. Autoritatile publice iau în 1907 masuri împotriva lor: statul îl obliga pe fiecare viticultor sa faca o declaratie de recolta si interzice îndulcirea si diluarea, pedepsite drastic de acum înainte. Cu acest prilej, este creat în cadrul Ministerului Agriculturii serviciul de Pedepsire a fraudelor. Din fericire, recolta foarte slaba a anului 1910 permite ca excedentele sa fie resorbite si face sa scada nemultumirea viticultorilor.

In timpul Primului Razboi Mondial, vinul joaca un rol capital. In transee, soldatii francezi cer vin. Armata le acorda la început un sfert de litru pe zi. Apoi, doua sute de mii de hectolitri sunt oferiti de viticultorii din sud, care realizeaza astfel o foarte larga operatiune promotionala.

Intr-adevar, armata decide apoi sa cumpere optsprezece milioane de hectolitri si sa ridice ratia soldatilor la o jumatate de litru pe zi, fara a pune la socoteala rachiul distribuit înainte de lupta. In 1916, dupa victoria de la Verdun, scriitorul-ziarist Jean Richepin îi invita pe francezi sa se reculeaga pe câmpul de batalie cu un pahar de vin în mâna, iar banii obtinuti din vânzarea vinului vor fi donati pentru vaduvele si orfanii Frantei. în 1918, maresalul Petain aduce la rândul sau un vibrant omagiu vinului, „care a contribuit mult, în felul lui, la victorie”. Intre timp, interzicerea absintului (responsabil de o parte a alcoolismului) este consfintita, ceea ce nu poate decât sa încurajeze consumul de vin.

Dar dupa razboi, supraproductia apare din nou.

In 1930, productia metropolitana este de saptezeci si opt de milioane de hectolitri, la care trebuie sa adaugam cele douazeci de milioane produse de Algeria, în vreme ce consumul în Franta este de doar cincizeci de milioane de hectolitri. Pentru a lupta împotriva acestei supraproductii îngrijoratoare se iau noi masuri în 1931: taxa pe randamentele mai mari de o suta de hectolitri la hectar; interdictia de plantatii noi; obligatii de distilare.

In 1931 se creeaza Comitetul national de propaganda pentru încurajarea unui consum mai mare de vin. Acesta ajunge efectiv de la o suta saizeci de litri pe an si pe locuitor în 1905 la o suta saptezeci si doi de litri în 1935. Gastronomia îsi aduce si ea contributia, dezvoltând o întreaga literatura culinara pe baza de vin. Din fenomen social, vinul devine fenomen cultural. în 1935, sunt create AOC-urile (Appellation d’Origine Controlee — Denumire de Origine Controlata).

Când începe Al Doilea Razboi Mondial, soldatul primeste vin, dar ziarul satiric Le Canard enchaine face scandal, fiindca vinul contine bromura, iar soldatii în permisie sunt îngrijorati ca nu-si vor putea onora îndatoririle conjugale. Treptat, vinul devine o raritate, mai întâi pentru soldati, apoi si pentru civili. In 1940, vinul este mai degraba cel al înfrângerii, fiindca este rationalizat la doi litri pe saptamâna de persoana. Trebuie spus ca 60% din productia franceza ia drumul Germaniei.

Dupa eliberare, în 1945, un nou dusman se profileaza la orizont în 1950: Coca-Cola, care a colonizat deja elita intelectuala din Saint-Germain-des-Pres. Deputatul Augustin Gros denunta pericolul acestei noi bauturi importate din America; în opinia lui produsul este toxic, plin de acid fosforic, de cofeina si alte substante imposibil de identificat cu precizie, caci compozitia ramâne secreta. Dupa o perioada de ezitari, comunistii francezii terorizati de riscul colonizator yankeu, reiau campania anti Coca-Cola pe contul lor, iar deputatul Liante acuza guvernul ca „permite ca stomacul francezilor sa fie otravit”.

In acelasi sens, dar cu ceva mai putina agresivitate, pe 4 martie 1950, Comisia oficiala a bauturilor invita guvernul „sa ia de urgenta masurile necesare pentru a asigura protectia si salvgardarea intereselor agriculturii si a economiei în general”. Consiliul municipal al orasului Beaucaire (în Gard) va adopta chiar în unanimitate, la 7 ianuarie 1951, o rezolutie care cere scoaterea de pe piata a bauturii Coca-Cola, data fiind bogata recolta de vin si dificultatile desfacerii lui. Dar protectionismul nu va avea câstig de cauza si cunoastem cu totii cariera stralucita pe care o va face Coca-Cola în detrimentul sanatatii francezilor.

In 1952, Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Europeana, dar va trebui sa mai asteptam optsprezece ani pentru ca, la 1 iunie 1970, sa intre în vigoare piata comuna a vinului. Interventia Bruxelles-ului va consta mai întâi în stocare, apoi în necesitatea distilarii excedentelor pentru a destoca, apoi, în 1984, este definita o politica agricola bazata pe gestionarea proiectiva a vinurilor de masa din momentul începerii campaniei viticole: în caz de excedent de productie, distilarea va fi imediata si obligatorie.

Odata cu legea Evin (patronim involuntar nefericit), ultimul guvern socialist al lui Frantois Mitterrand va da indirect o lovitura suplimentara viticulturii franceze, limitând în mod drastic conditiile de publicitate pentru vin. Iar actuala circulatie libera a marfurilor (inclusiv a vinului) în Comunitatea Europeana nu este suficienta pentru a garanta supravietuirea viticulturii franceze.

Vinul pare sa-si fi început inexorabila coborâre în infern, întrucât consumul francez nu conteneste sa scada de la mijlocul secolului XX încoace: saizeci si doi de litri pe an de persoana în 1994, deci cu 50% mai putin în patruzeci de ani. Magazinele detinatoare ale licentei IV (care autorizeaza vinderea vinului catre orice consumator) dispar si ele. Erau 510 000 în 1910 pentru 38 de milioane de locuitori. în 1992 nu mai sunt decât 160 000 pentru 58 de milioane de locuitori.

Tinând cont de aceasta scadere dramatica a consumului de vin, viitorul viticultorilor francezi ramâne mai degraba sumbru, fiindca nimic nu-i îndreptateste sa astepte de la compatriotii lor sa nu mai dispretuiasca ceea ce constituie, totusi, una dintre cele mai mari bogatii ale patrimoniului national.

Aceasta situatie este cu atât mai critica, cu cât vinurile au de înfruntat acum concurenta vinurilor europene (Italia, Spania), iar la export trebuie sa lupte cu avalansa vinurilor din California, Australia, Noua Zeelanda si chiar din Africa de Sud. Anii ce vin vor fi oricum decisivi pentru viitorul viticulturii.