Consumul de vin in lumea antica: Egipt, Grecia, Roma si Gallia

VINUL ÎN EGIPT

Egiptul este cea dintâi tara din bazinul mediteraneean care a cultivat vita-de-vie. Gasim de altminteri numeroase marturii în acest sens în basoreliefuri. Dar consumul vinului era, se pare, limitat pentru ca, dat fiind caracterul lui sacru, era folosit în principal la ceremoniile religioase (vin funerar). Vinul este baut în fapt doar de catre demnitarii religiosi sau politici. Faraonul bea vin, dar prefera berea, bautura supusilor lui. ,

VINUL ÎN GRECIA

Grecii beau vin în mod curent. Mesele sunt rânduite în felul urmator: un mic dejun constând din pâine de orz înmuiata în vin pur; un prânz frugal alcatuit din pâine, masline si câteva fructe; o cina, mult mai consistenta, care are loc spre seara si se desfasoara în trei faze. Mai întâi aperitivul, facultativ, la care comesenii beau un vin aromat dintr-o mare cupa colectiva pe care si-o trec unul altuia; vine apoi masa propriu-zisa, compusa din carnuri si cereale, si unde nu se ofera de baut altceva decât apa.

Partea cea mai importanta a acestui dineu, symposion, vine abia la urma: este oarecum o prelungire a mesei, unde nu se manânca practic nimic, doar câtiva biscuiti si fructe uscate, dar unde, în schimb, se bea vin. La symposion iau parte numai barbatii. Putinele femei prezente sunt dansatoare sau curtezane. Pe durata acestui final de cina, vinul se bea conform unui ritual special: comesenii încep cu o libatie în cinstea lui Dionysos, caruia, dupa cum stim, oamenii îi datoreaza vinul. Fiecare bea o înghititura de vin pur, apoi varsa câteva picaturi pe pardoseala invocând numele zeului.

Dupa aceea, prin tragere la sorti, este desemnat „regele banchetului” (symposiarchos), care are rolul de a hotarî proportia amestecului de apa si vin ce va fi turnat în cratere (vase speciale), pentru ca vinul, foarte gros, se bea rareori în stare pura.

Acum poate începe symposion (literal: „actiunea de a bea împreuna”), în timpul caruia asistenta discuta si filozofeaza pe marginea unui subiect ales de regele banchetului. Intre aceste discutii, convivii asculta muzica sau poezie, privesc dansuri sau se amuza cu jocuri de societate în timp ce beau vin. Vinul îl beau frângând pâinea într-un climat de „pace si afectiune”, asa cum se mai face înca si astazi la reuniunile fratesti sau masonice. Aceste agape între barbati, care genereaza sentimente de solidaritate si de fraternitate si pot dura ore întregi, se sfârsesc totusi înainte de caderea noptii, la vremea apusului.

Grecii produc diferite vinuri, în special aromatizate, cu miere, dafin, cu menta sau scortisoara. Ei fac si un fel de peltea de vin. Treptat, se dezvolta productia de vinuri fine.  Ulise dispretuieste un vin de duzina, oferit de ciclopul Polifem, socotindu-1 nedemn sa reprezinte lumea greaca. Când este destinat transportului pe apa, vinul este turnat în amfore. Pentru transporturile terestre, aceste vase prea grele sunt înlocuite cu altele din piele de capra, impermeabilizate cu smoala. Unele vinuri pot fi pastrate mai multi ani: în Odiseea, regele Nestor bea un vin vechi de unsprezece ani.

VINUL LA ROMA

Inainte de a fi închinat lui Bachus, vinul, conform traditiei romane, ar fi fost introdus de Saturn, zeul semanaturilor si al vitei-de-vie, ale carui atribute sunt o secera si un cosor de podgorean.
Romanii contribuie activ la perfectionarea tehnicilor de vinificatie; ei reusesc sa învecheasca vinul vreme de douazeci de ani si, în plus, sa-1 pastreze în amfore de douazeci si sase de litri, pe care mentioneaza data îmbutelierii si provenienta. Horatiu vorbeste astfel despre un vin vechi de saizeci de ani. Cât despre Pliniu cel Batrân, el pretinde ca a avut ocazia sa bea un vin vechi de doua secole.

Apicius, Horatiu, Pliniu sau Martial descriu în operele lor numeroasele vinuri care-i încântau pe cei antici. Cele mai fine si mai prestigioase sunt vinurile din Latium, Gauranum sau Campania. Cele mai banale sunt cele din Spoletum, Umbria si Pelignum. Cât despre cele din Salina, Ravenna sau Vatican, ele sunt considerate de nebaut.

Dar, ca si la greci, vinul este la romani o bautura de elita: sclavii si soldatii simpli au dreptul doar la un soi de posirca, amestec de vin, otet si apa. Iata motivul pentru care Iisus pe cruce a trebuit sa se multumeasca cu un burete îmbibat în otet pentru a-si potoli setea: gestul centurionului nu are nimic jignitor fiindca, în fapt, el îi da lui Hristos ca sa se racoreasca bautura obisnuita a soldatului roman. Romanii beau multe vinuri aromatizate, folosite pe scara larga si la gatit, dupa cum atesta numeroasele retete ale celebrului bucatar Apicius.

In ce priveste modul în care beau vinul, precum si succesiunea meselor din timpul zilei, romanii s-au inspirat mult din traditia greaca. Vinul, întotdeauna dens, nu se bea niciodata simplu, ci amestecat cu apa. A-l bea simplu „este un obicei al barbarilor nedemni de Bachus” în opinia lui Vergiliu.

La putin timp dupa fondarea Romei, doar barbatii de peste treizeci de ani aveau dreptul sa bea. Interdictia pentru femei persista multa vreme. Cato spune chiar: „Daca-ti prinzi femeia bând vin, ucide-o!” Exista de altfel obiceiul ca pater familias sa sarute în fiecare zi pe gura pe toate femeile din casa pentru a se asigura ca nici una dintre ele nu a baut vin.

Romanii au de obicei patru mese: ientaculum, prandium, cena si vesperna (supeul). Cam prin secolul al II-lea înainte de Iisus Hristos, supeul a disparut treptat. Nu mai ramân asadar decât ientacidum (micul dejun compus din pâine, brânza si apa), prandium (o gustare în mijlocul diminetii, compusa din pâine, masline si fructe) si cena, care devine singura masa importanta. Dar de-a lungul veacurilor, sub influenta „igienistilor”, romanii neglijeaza gustarile de dimineata pentru a se concentra aproape exclusiv asupra mesei principale pe care o constituie cena. Aceasta masa, care are loc pe la ora 14, încheie ziua de munca începuta „pe racoare”, la ora 5 sau 6 dimineata.

Intocmai ca la greci, romanii beau apa la o serie de mâncaruri consistente (servite în triclinium, un fel de sala de mese). Dupa care, mesenii trec în alta încapere sau schimba decorul pentru a organiza commissatio (aidoma banchetului platonic), în cursul caruia barbatii beau vin.

Cel ce prezideaza banchetul decide (eventual dând cu zarul) proportia de apa destinata subtierii vinului (de la minimum o treime pâna la maximum patru cincimi), dar si numarul de cupe pe care le va bea fiecare comesean. Vinul se toarna din amfore, iar amestecul se face în cratere din bronz sau din argint.

Unele studii au permis evaluarea consumului de vin la romani: e vorba de doi litri de vin pur pe zi (înainte de amestec), ceea ce pare destul de departe de ceea ce ne imaginam citind anumite texte, precum Satyricon-ul lui Petroniu, unde sunt descrise orgii bahice.

VINUL ÎN GALLIA

Primele vii plantate în Gallia sunt ale foceenilor (catre 600 Î.Hr.) în zona Marsilia, Agde si Nisa. Dar aceste vii sunt mai degraba menite sa produca struguri de masa decât vin.
Galii prefera mult timp berea din orz sau laptele fermentat. Pâna în veacul al IV-lea î.Hr., vinul este rezervat razboinicilor, dar la sfârsitul secolului al II-lea î.Hr., vinul devine, treptat, mai accesibil: nu mai este baut doar de elite, ci de clasele mijlocii avute (negustori, mestesugari, proprietari de terenuri), care-1 aduc din Italia. Odata cu colonizarea romana, cu ceva mai mult de un secol înainte de Hristos, multe vii sunt plantate în Gallia Narbonensis (Languedoc), dar numai cetatenii si colonii (veterani de razboi) au dreptul sa cultive vita-de-vie.

Galii prind rapid gustul vinului, în asa masura încât Diodor din Sicilia, contemporan cu Cezar, spune ca „ei sunt în stare sa schimbe o amfora de vin pe un sclav”.Cincisprezece mii de hectolitri de vin sunt importati în fiecare an în Gallia între 110 si 60 î.Hr.

Romanii beau vinuri drese cu rasina, afumate sau chiar aromatizate cu anason, chimen sau dafin. Dar spre marea lor mirare, fiindca ei considerau aceasta practica barbara drept scandaloasa, galii beau vin simplu în timpul mesei dintr-un corn de bour. Inscriptiile gasite pe aceste „vase de baut” ne informeaza asupra simbolisticii ce marcheaza în aceasta epoca practica vinului: „Sa traiesti fericit!”, „Sa-ti mearga bine!”, „Sa bei cu placere!” sau „Daca esti nefericit, bea mai mult, daca esti fericit, bea mai mult!”

Comertul cu vin este asadar profitabil pentru Roma. Totusi, el este perturbat de helveti pe axa Ron-Saone, de veneti în Armoricum si de germani pe Rin. Aceasta piedica în comertul cu vin roman este de buna seama unul dintre motivele care l-au îndemnat pe Cezar sa invadeze Gallia în 58 î.Hr.: este cel mai bun mijloc prin care el poate garanta securitatea propriilor exploatari vinicole.

Odata cu cucerirea romana, vita-de-vie se raspândeste din ce în ce mai mult în Gallia. Ea rodeste din abundenta în Provence, în Languedoc, în valea Ronului, pe Cote d’Or si în Aquitania. O mai gasim în Burgundia, Lutetia si Treves (Moselle). Va mai trece ceva vreme pâna sa apara în Champagne, în valea Loarei si în muntii Jura.

Galii îsi depasesc repede maestrii romani în arta viticulturii, astfel încât Senatul roman, îngrijorat, proclama, dupa cum relateaza Cicero în 50 Î.Hr., interdictia de a planta noi vii în Gallia transalpina pentru a evita compromiterea comertului cu vinuri romane catre Gallia. Dar totul e zadarnic, fiindca aceasta hotarâre este foarte prost aplicata. Dincolo de tehnicile de vinificatie, galii perfectioneaza considerabil conservarea vinului, inventând butoiul în 62 î.Hr. Cu câteva decenii înainte de Hristos, vinurile galilor devin atât de bune încât invadeaza Italia.

In societatea galica, marea majoritate a populatiei bea vin, dar exista o mare deosebire de calitate în functie de clasa sociala. Doar galii bogati au acces la vinuri tari si vechi, pe care le beau dupa ce au filtrat impuritatile si depunerile. Functionarii, slujitorii si soldatii beau vinuri mai proaste, pe care le cumpara de la birturi si le consuma la fata locului sau le duc acasa în vase de pamânt ars. Cât despre restul populatiei – mestesugari, muncitori agricoli, sclavi sau liberti- nu are acces decât la „lora” (o posirca ce se obtine macerând boasca de la struguri putin tescuita), la vin trezit provenit din amfore prost astupate sau trebuie sa se multumeasca cu otet diluat cu apa.

Succesul vinurilor galice este atât de mare încât comertul cu vinurile romane intra într-o faza critica. Astfel, împaratul Domitian ordona în 92 d.Hr. sa se distruga jumatate din viile galilor. Aceasta masura pare a fi cu atât mai necesara cu cât extinderea viilor în Gallia a sfârsit prin a prejudicia productia de grâu. Acest edict foarte nepopular nu va fi niciodata aplicat cu adevarat si în cele din urma va fi abolit de împaratul Probus în anul 280 d.Hr. In 392 d.Hr., sub Teodosie cel Mare, crestinismul este declarat religie unica a Imperiului Roman, ceea ce întareste cultura vitei-de-vie, vinul fiind, dupa cum stim, necesar la celebrarea euharistiei. Dar caderea Imperiului Roman în 476 d.Hr. va da o lovitura temporara viticulturii galice.