Despre cultura ceaiului

Ceaiul pentru chinezi este ca vinul pentru europeni: o inepuizabilă sursă de poezie şi inspiraţie, cu culorile sale subtil schimbătoare, aroma şi gustul. Există multe feluri de ceai în acord cu gusturile individuale şi sociale, fiecare fiind în măsură să învioreze cerul gurii, să redea buna dispoziţie şi să prevină şi să vindece afecţiuni minore.

De la descoperirea ceaiului în China cu mii de ani în urmă, ţăranii au îngrijit cu dragoste plantele de ceai sau Camellia sinensis şi le-au recoltat şi procesat frunzele. Ceaiul era băutura împăraţilor şi ţăranilor deopotrivă, aşa că, deşi frunzele de calitate superioară erau rezervate pentru gusturile sofisticate ale împăraţilor şi curtenilor lor, toată lumea se bucura de varietatea şi proprietăţile tămăduitoare ale ceaiului.

Folclorul ceaiului s-a transmis de-a lungul generaţiilor şi astfel s-au păstrat relatări despre descoperirea diverselor plante de ceai şi numirea lor. Chinezii şi-au dat repede seama de multiplele beneficii ale ceaiului, şi în timpul dinastiei Han (206 Î.Hr. – 201 d.Hr.) s-au întreprins cercetări extensive cu privire la această băutură străveche.

Generaţie după generaţie a studiat unde şi cum creşte ceaiul, care sol este cel mai bun, care este cea mai blândă climă, care frunze se culeg şi când se recoltează, precum şi cum se mânuiesc, se tratează şi se conservă frunzele. Din această cercetare migăloasă s-a născut profunda cunoaştere a cultivării şi procesării ceaiului.

Curţile imperiale ale dinastiilor Tang, Sung şi Ming au fost promotoarele cererii masive de ceai şi au jucat un rol important în stabilirea obiceiurilor băutului ceaiului. Pe măsură ce setea de ceai creştea, împăraţii îi încurajau pe maeştrii ceaiului să creeze noi ceaiuri cu gust şi aromă diferite. Astfel s-a născut tradiţia ceaiului chinezesc.