Evoluţia ceaiului in China

Există un proverb chinezesc care spune că, atunci când îţi părăseşti dormitorul dimineaţa, ai nevoie de şapte lucruri esenţiale pentru a trăi, şi anume lemne de foc, orez, ulei, sare, sos condimentat, oţet şi ceai. Totuşi, a trecut ceva timp până când ceaiul a fost privit ca o băutură cotidiană sau chiar ca un articol de lux; într-adevăr, el era folosit în scopuri medicinale, iar în Pen Ts’ao Ching — unul dintre primele dicţionare botanice din China, datând din perioada dinastiei Tang — este clasificat ca o plantă medicinală amară.

In timpul dinastiei Chow, proprietăţile revigorante ale ceaiului au început să-i eclipseze utilizările medicinale. La acea vreme, regii obişnuiau să bea o infuzie grosolană de ceai, cu toate că nu era prea populară, întrucât avea un gust extrem de amar. In timpul dinastiei Han (206 î.Hr. – 221 d.Hr.), chinezii şi-au perfecţionat metodele de colectare şi preparare ale frunzelor de la plante de ceai sălbatice. Ceaiul a devenit o băutură mai plăcută la gust, care era foarte căutată de supuşii regali. într-o zi, la un banchet, regele a oferit vin tuturor supuşilor săi. Totuşi, unul dintre ei a refuzat, spunând că se îmbăta repede de la vin. De atunci, ori de câte ori regele servea vin la banchetele sale, acestui om îi dădea ceai. Acelaşi rege a făcut ca reputaţia ceaiului să se răspândească şi mai mult când a dăruit supuşilor săi ceai. In perioada Celor Trei Regate (221 – 277), ceaiul a înlocuit vinul la banchete, deoarece oamenii preferau însuşirile revigorante ale ceaiului efectelor ameţitoare ale vinului.

Ceaiul a devenit din ce în ce mai la modă spre sfârşitul dinastiei Tang (618 – 907) şi a atins apogeul, cunoscut ca Epoca de aur a ceaiului, în timpul dinastiei Sung (960 – 1279). Incetul cu încetul s-a născut o tradiţie a băutului ceaiului, tradiţie care avea să devină parte integrantă a culturii chineze. Regiuni diferite şi-au dezvoltat propriile obiceiuri legate de ceai, ca de pildă preparatul, servitul şi băutul ceaiului, precum şi varietatea plantelor de ceai pe care le cultivau. Acest lucru a dus la apariţia unei bogate şi diverse culturi a băutului ceaiului pe tot cuprinsul Chinei.

Lo Yu, un cărturar important, dar excentric, a fost autoritatea de primă importanţă în materie de ceai din secolul al optulea, iar în jurul anului 780, a scris prima carte competentă despre ceai, intitulată Ch’a Ching. El a numit „ch’a” toate băuturile făcute din plante de ceai, indiferent de modul de preparare sau dacă erau nefermentate, semifermentate sau fermentate, deoarece până atunci ele aveau nume diferite. Potrivit lui Lo Yu, existau deja unsprezece mii de ceaiuri. Ch’a Ching conţine informaţii amănunţite despre plantele de ceai, diferitele varietăţi, modurile de procesare şi de preparare ale ceaiului, obiceiurile şi tradiţiile legate de băutul ceaiului şi de unde să se ia apa cea mai pură pentru prepararea ceaiului.