Ienibaharul

Ienibaharul- Denumire stiintifica: Pimento officinalis sau Eugenia Pimenta Mai este cunoscut si sub numele de Piper de Jamaica sau Pimento.

Ienibaharul este un fruct uscat asemanator piperului. Ienibaharul are un gust ciudat, în care se regasesc gusturile mai multor condimente, cum ar fi cuisoarele, scortisoara, piperul negru, ienuparul si fructele de padure.

Arborele de ienibahar ajunge la aproximativ 20 de metri înaltime si face parte din familia Myrtaceae. Este cultivat în Insulele vestice ale Indiei si în America de Sud, dar cel mai mult este cultivat în Jamaica, unde s-a adaptat perfect în pamânturile calcaroase de lânga mare.

Mai este cultivat si în America Centrala si în statele din jur, dar mai mult de jumatate din productia de ienibahar de pe piata mondiala vine din Jamaica, unde arborii producatori sunt atât de numerosi, încât în zonele muntoase formeaza adevarate paduri, care sunt atent îngrijite.

Descriere

Ienibaharul este un fruct uscat asemanator piperului. Ienibaharul are un gust ciudat, în care se regasesc gusturile mai multor condimente, cum ar fi cuisoarele, scortisoara, piperul negru, ienuparul si fructele de padure.

Arborele de ienibahar ajunge la aproximativ 20 de metri înaltime si face parte din familia Myrtaceae.

Este cultivat în Insulele vestice ale Indiei si în America de Sud, dar cel mai mult este cultivat în Jamaica, unde s-a adaptat perfect în pamânturile calcaroase de lânga mare.

Mai este cultivat si în America Centrala si în statele din jur, dar mai mult de jumatate din productia de ienibahar de pe piata mondiala vine din Jamaica, unde arborii producatori sunt atât de numerosi, încât în zonele muntoase formeaza adevarate paduri, care sunt atent îngrijite. Arborele de piper de Jamaica începe sa faca fructe dupa ce ajunge la vârsta de 3 ani.

Florile apar în lunile iunie, iulie si august si sunt repede înlocuite de fructe sub forma de bobite.

Gustul si aroma se pierd daca se decojesc fructele. Acestea sunt culese în lunile iulie si august, când ajung la marimea maxima, însa înainte de a se coace si de a se decoji.

Daca fructul apuca sa se decojeasca, uleiul aromat se scurge, fructul nemaiputând fi folosit în bucatarie. Fructele sunt culese rupând crenguta de care este legat buchetul, manunchiul de bobite. Acestea sunt apoi împrastiate si lasate la soare si la aer pentru câteva zile, dupa care se scutura de pe crengute si sunt gata pentru ambalare si exportare.

Bobitele sunt uneori uscate în cuptoare, dar metoda uscarii lor la soare este cea mai buna, prin aceasta rezultând cele mai bune produse, desi dureaza mult, aproximativ 12 zile, si este într-un fel riscanta. Fructul trebuie tot timpul pazit, mai ales noaptea si în zilele ploioase, ca sa nu se umezeasca.

Culoarea verde a fructelor se schimba într-un rosu maroniu când acestea sunt uscate. Daca fructul este lasat sa se coaca prea mult, el pierde aproape toate calitatile lui aromatice, prinde un gust dulceag si o culoare violet spre negru.

Fructele ce se gasesc în comert sunt sub forma unor bobite mici cu diametrul putin mai mare decât al piperului, au o suprafata aspra si prezinta uneori coronita ramasa de la flori.

Fructul are doua camarute separate, în care se gasesc seminte de forma unor boabe de fasole. Ceea ce intereseaza in mod deosebit la ienibahar este uleiul volatil, prezent într-un procent de 3-4,5 % în seminte.

Acesta se obtine prin distilare. Poate avea o culoare galben-rosiatica, dar cu trecerea timpului culoarea se închide. Are un miros aromat, placut, similar cu cel al uleiului de cuisoare, datorita prezentei eugenolului în compozitie.

Gustul este picant, întepator. Are o usoara reactie acida. Este solubil în alcool.

Uz culinar si medicinal

Ienibaharul este folosit din cele mai vechi timpuri ca si condiment – bobitele se adauga la sosul sau la praful curry si la vinul fiert. Este popular pentru gustul sau aromat, usor dulce si cald. Este foarte bun de asemenea ca tonic sau ca agent de aromare.

Se foloseste la prepararea sosurilor, a saramurilor si pateurilor. Da aroma preparatelor din peste, din carne tocata si salatelor din legume proaspete sau fierte.

Este întotdeauna prezent în amestecul de condimente folosite la prepararea mezelurilor si a marinatelor.

Uleiul asemanator cu cel de cuisoare este ocazional folosit în medicina si uneori în parfumarea sapunurilor si a altor produse cosmetice.

Uleiul de ienibahar si apa de ienibahar (uleiul de pimento si apa de pimento) erau prezente inca de acum un secol în farmaciile din Anglia si SUA.

Apa de pimento se mai poate gasi înca în farmaciile englezesti si este ceruta pentru calmarea si usurarea digestiei. Ienibaharul este unul din ingredientele Tincturii de Guaic, care este un foarte bun carminativ.

Uleiul aromat de ienibahar este folosit împotriva flatulentei. Câteva picaturi luate cu ceai sunt suficiente. Apa de ienibahar si uleiul sunt folosite si pentru tratarea crizelor de isterie. Se folosesc si împotriva indigestiei.

Ienibaharul este utilizat si în tratarea reumatismului: un extract facut din boabele fierte si macinate se întinde pe o pânza si se aplica pe zona cu dureri.

Contrafacerea

Ienibaharul este uneori folosit pentru contrafacerea pudrei de cuisoare.  Ienibaharul este însa contrafacut prin folosirea asa-numitului piper de Tabasco ce este mai usor de gasit, mai ieftin, dar si mai putin aromat.

Pentru contrafacerea ienibaharului se mai folosea în trecut condimentul american numit benzoin.