Răspandirea ceaiului in afara Chinei

Ceaiul a atins culmea modei în timpul dinastiei Tang şi cam în această perioadă a început să se răspândească în afara Chinei, mai întâi în Japonia şi Coreea, şi apoi în Orientul Mijlociu.

Ceaiul a ajuns în Europa abia în secolul al şaisprezecelea, aproximativ opt sute de ani mai târziu, şi de multe ori este considerat cel mai mare dar pe care l-a făcut Orientul Occidentului.

Astăzi, în secolul douăzeci şi unu, ceaiul este cultivat în multe ţări din lume şi exportat în şi mai multe. Ceaiul este una dintre cele mai populare băuturi din lume şi pe tot cuprinsul globului un număr uriaş de oamenii îl consideră o necesitate zilnică.

Când China a început să exporte ceai, cuvântul cantonez pentru ceai, „ch’a” a fost preluat de multe ţări. Astfel, portughezii care făceau negoţ în Macao l-au adoptat ca atare, „ch’a”, ruşii l-au numit „ceai”, hinduşii şi perşii îl pronunţau „cha”, arabii îi spuneau „shai”, iar turcii îl numeau „chay”.

Deşi China are o limbă scrisă unică, ea a fost dintotdeauna o naţiune mare cu dialecte multe şi diferite. Fukien (Futzean) erte o provincie care are un port internaţional X’iamen, prin care se exportă ceai în multe ţări ale lumii, în dialectul din Fukien cuvântul pentru ceai este „te”, şi negustorii străini au preluat această variantă şi au dus-o acasă; de aceea cuvântul englezesc pentru ceai este „tea”, olandezii şi nemţii folosesc cuvântul „Tee”, francezii „the”, iar italienii, spaniolii, danezii, norvegienii şi suedezii spun „te”.

Apariţia ceremoniilor ceaiului în Japonia

La începutul secolului al nouăsprezecelea, vizitatorii Japonezi în China au dus acasă moda ceaiului. Printre aceştia se număra călugărul budist Dengyo Daishi; acesta a studiat în China până în anul 705, iar la întoarcerea în Japonia a dus cu el la mănăstire nişte seminţe de ceai.

Iniţial, ceaiul era consumat numai de călugării budişti, care îl beau pentru a rămâne treji în timpul perioadelor lungi de meditaţie, dar din secolul al treisprezecelea ceaiul a devenit popular şi în afara mănăstirilor.

Japonezii şi-au început propriile cercetări cu privire la ceai şi şi-au elaborat propria ceremonie a ceaiului, care este foarte diferită de datina chinezească. In China accentul se pune pe savurarea gustului şi aromei băuturii în sine, în timp ce în Japonia accentul se pune în mod preponderent pe ceremonie.

Budismul zen este răspunzător de datina japoneză a ceaiului, numită „cha do” (calea ceaiului). Cha do acordă o mare importanţă armoniei mediului înconjurător, creării unei atmosfere de linişte şi pace şi respectării ceaiului şi a serviciului de ceai – există o ordine foarte precisă în care se prepară ceaiul. Cha do este un prilej de a învăţa bunele maniere şi protocoalele, deoarece el demonstrează deosebirea dintre clasele sociale. în trecut, înainte de a se mărita, femeia trebuia să înveţe să îndeplinească ceremonia ceaiului.

In secolul al cincisprezecelea, estetica băutului ceaiului s-a transformat într-un fel de religie, cunoscută ca teaism. în Cartea ceaiului publicată în 1906, Kakuzo Okakura descrie teaismul ca fiind:

„… un cult bazat pe adorarea frumosului printre faptele sordide ale existenţei cotidiene. El inculcă puritate şi armonie, misterul îngăduinţei reciproce romantismului ordinii sociale. El este în esenţă o venerare a imperfectului, deoarece este o încercare delicată de a realiza ceva posibil în această treabă imposibilă pe care o cunoaştem ca viaţă”.

Ceremonia ceaiului cere ca gazda să intre în cameră cu serviciul de ceai, să prepare ceaiul şi să-l servească oaspeţilor împreună cu nişte dulciuri deosebite. Ceremonia este artistic antrenată şi foarte organizată. Deşi în prezent există tendinţa de a avea loc într-o cameră destinată anume, din casa gazdei, în trecut ceremonia se ţinea într-un mic acaret special care dădea spre grădină.

Decorul încăperii tinde să fie simplu, pentru a reflecta budismul zen şi filozofia zen; astfel, pe perete se poate atârna un pergament caligrafiat sau în cameră se pune o vază cu flori aranjate cu grijă. In mijlocul încăperii există adesea o mică maşină de gătit pentru fiert apa şi prepararea ceaiului.

Ceaiul în sine se face din pulbere de ceai verde şi apă fierbinte; de obicei, este diluat şi apos, cu multe bule mici, deşi poate fi şi foarte vâscos.