Scoici-brici

In America de Nord se cunosc două specii de scoici-brici, una de pe coasta de est (scoici-brici de Atlantic, Ensis directus), iar cealaltă de pe coasta de vest (scoici-brici de Pacific, Siliqua patuia).

Ambele specii sunt diferite de scoicile bivalve rotunde, fiind, după cum o sugerează şi numele, lungi şi asemănătoare unor cuţite mari pescăreşti sau unor brice. Aceste moluşte trăiesc pe ţărmurile estuarelor, îngropate în noroi.

In Statele Unite şi în Canada, carnea acestor scoici se trece de obicei prin făină sau printr-un aluat subţire şi se prăjeşte rapid în ulei încins.

Ca multe alte moluşte, dacă sunt prăjite prea mult, ele se întăresc, astfel încât este important să le scoateţi din ulei la timp.

Când sunt gata, se pot mânca întregi. Din cochilii se poate face o zeamă bună care se va folosi pentru prepararea budincii de peşte.

O altă specie de scoici-brici se găseşte în apele care înconjoară continentul asiatic şi se utilizează în bucătăria chinezească.

Varianta europeană a acestor moluşte, cunoscută în Italia sub denumirea de cannolicchi, este mai apreciată decât scoicile bivalve obişnuite, constituind ingredientul principal pentru prepararea unei supe foarte gustoase.

Scoici-brici