Totul despre Anason

Totul despre Anason: La începutul toamnei, ating maturitatea o categorie cu totul aparte de ierburi de leac: cele care produc seminţele aromatice.

Fie că vorbim de anason, de fenicul, de coriandru sau de chimen, seminţele foarte parfumate, aflate la limita dintre condimente şi plante medicinale, fac minuni pentru însănătoşirea sistemului digestiv şi nu numai.

În cele ce urmează vom cunoaşte una dintre aceste seminţe, care este fără doar şi poate cea mai activă din punct de vedere terapeutic: anasonul

Este o plantă care creşte spontan, în tot bazinul Mării Mediterane, ajungând până în zona sudică a ţării noastre.

Istoria folosirii semin­ţelor aromate ale anasonului începe încă de acum 5000 de ani şi este foarte dificil de stabilit care este civilizaţia care a “domesticit” pentru prima oară anasonul. Unii cer­ce­tători consideră că anasonul este originar din Egiptul Antic, alţii îl atribuie Greciei sau chiar Persiei (actualul terito­riu al Iranului).

Cert este că în toate aceste civili­zaţii, seminţele aromatice ale anasonului au fost consi­de­rate medicament pentru trup, dar şi pentru suflet. Pliniu cel Tânăr, unul dintre învăţaţii an­ti­chităţii, spu­nea despre anason că “înve­seleşte şi ini­ma cea mai tristă, redând totodată pofta de viaţă”.

La rândul său, me­dicul militar roman Dioscoride consi­dera anasonul drept un adevărat antidot pentru otrăvuri, dar şi contra bolilor di­gestive produse de hrana alterată.

Un mi­le­niu mai târziu, în Evul Mediu, celebra călugăriţă vin­de­că­toare Hildegard van Bingen spu­nea des­pre anason: “Oricum ar fi consumat, rece, în seminţe, sau sub formă de ceai, el înveseleşte omul şi îi aduce o căldură plăcută (activează cir­culaţia), o transpi­raţie fără miros şi o digestie bună. Căci cine mă­nâncă în fiecare zi pe stomacul gol anason proas­păt micşorează flegma rea sau putreziciunea din mă­runta­iele lui şi alungă mirosul greu al ră­suflării sale”.

Şi tot în Evul Mediu, alchimiştii au descoperit o calitate excep­ţională a anasonului: în com­binaţie cu alte plante aro­ma­tice, puterile sale vindecă­toare se înzeceau, trans­for­mându-l într-o adevărată ar­mă în lupta cu bolile.

Dato­rită acestei descoperiri, s-a ajuns ca o combinaţie de ana­son şi alte ierburi, ce con­ţin uleiuri volatile, să fie printre puţinele remedii care au funcţionat în timpul epidemiilor de holeră sau ciu­mă.

Iar studiile contem­porane au confirmat că, în­tr-adevăr, efectul antiinfec­ţios al anasonului creşte de… 32 de ori atunci când este combinat cu uleiul de cim­bru, de exemplu.

Interesant este că nici una dintre cele două plante luate separat nu are nici măcar pe de­parte forţa vindecătoare pe care a demonstrat-o com­bi­naţia lor.

Denumirea ştiinţifică a anasonului este Pimpinella anisum şi este o rudă apropiată a morcovului şi a ţeli­nei, dar şi a angelicăi sau a brâncăi ursului, toate aceste plante făcând parte din aceeaşi familie, aceea a apia­ceelor.

Este o plantă înăltuţă, de un metru – un metru şi jumătate, care la începutul verii face nişte flori mici, găl­bui, foarte asemănătoare cu cele ale mărarului.

Pe timpul verii, florile sale se maturizează şi se transformă acum, la începutul toamnei, în seminţe cu un miros foar­te distinct, dulce-aromatic.

Principala armă a aces­tei plante este un ulei volatil, prezent în proporţie de 1,5-6% în fructele sale şi care se află deopotrivă la ori­ginea aromei sale extrem de plăcute, dar şi a efec­te­lor sale terapeutice.

Alături de uleiul volatil, mai întâl­nim în seminţele anasonului şi grăsimi, proteine, pre­cum şi o serie întreagă de vitamine, care întregesc pro­filul de medicament al acestei plante.

În toată lumea, anasonul este folosit în primul rând ca tonic pentru di­gestie şi ca remediu de urgenţă pentru orice deranja­ment gastric sau intestinal.

În aproape toate combi­na­ţiile celebre de condimente, din Asia şi până în Europa, întâlnim ana­sonul, cu aroma sa plăcută, uşor dulce, şi cu efectele sale blânde, dar şi puternice, deopotrivă.

Răspândirea plantei

La noi în ţară, anasonul este aproape exclusiv plantă de cultură, doar în sudul României (judeţele Olt, Dolj) fiind întâlnite, cu totul izolat, exemplare de anason sălbăticite.

Aşadar, această plantă nu poate fi procurată direct din flora spontană, ci va trebui achiziţionată din magazinele de profil. Este recomandat să cumpăraţi doar seminţe întregi de anason, nu planta mărunţită sub formă de pulbere, deoarece după măci­nare îşi pierde rapid substanţele active şi oxidează, de­venind inutilă din punct de vedere terapeutic.

În maga­zinele naturiste găsiţi anasonul sub formă de seminţe, în raioanele de plante medicinale sau de condimente, întrucât aceas­tă iarbă are dublă calitate: de remediu şi de condiment.

Preparate din anason

Pulberea de anason

Se obţine prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea a seminţelor plantei, din ea admi­nistrându-se de 2-3 ori pe zi, câte un sfert – o jumătate de linguriţă. A­cest remediu are exce­lente calităţi sti­mu­lente diges­tive, calmante gastrice şi intes­tinale, pre­cum şi antispastice (favorizea­ză opri­rea sughiţului, a refluxului gastro-esofagian).

Dacă seminţele sunt sufi­cient de proas­pete şi moi, ele pot fi mestecate direct, fără a le mai măcina în prealabil, în felul acesta calităţile lor terapeutice fiind folo­site la maxi­mum.

Infuzia combinată de anason

Se pune o linguriţă de seminţe de ana­son uşor mărunţite într-un pahar de apă şi se lasă să macereze vreme de 6-8 ore, la temperatura camerei, după care se stre­coară.

Extractul obţinut se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se opăreşte cu încă un pahar de apă, după care se lasă să se răcească. În final, se combină cele două extracte, iar preparatul obţinut se va administra pe parcursul unei zile.

Infuzia fierbinte de anason

Se foloseşte doar ca remediu de urgenţă (în rest fiind preferată infuzia combinată), în afecţiunile diges­tive şi respiratorii, în special, proprietăţile antispastice ale anasonului fiind puternic potenţate de efectul termic al infuziei.

Se prepară prin opărirea unei linguriţe de se­­minţe de anason cu o cană de apă, după care se lasă acoperit amestecul să infuzeze vreme de 10-15 minute şi apoi se filtrează. Se administrează cât mai cald posi­bil.

Tinctura sau rachiul de anason

Este un remediu care a făcut carieră în secolul al XVIII-lea, când era considerat un soi de panaceu.

Având efect tonic digestiv, stimulent şi tonic psihic (con­feră o stare de optimism, vioiciu­ne), rachiul de anason era considerat un medicament în urmă cu două secole, în Ţara Românească, găsindu-se deopo­trivă în cârciumi şi în spiţerii.

Aşa se face că faima sa a trecut peste timp, ajungând inclusiv în arta cinemato­gra­fică românească, rachiul de anason fiind băutura preferată a lui “Mărge­latu”, unul din eroii marilor ecrane în anii ’80.

Reţeta de obţinere a acestui remediu este simplă: se pun într-un borcan 20 de linguri de pulbere de seminţe, care se acoperă cu alcool alimentar sau ra­chiu de 40-50 de grade, amestecând în­continuu.

Când întreaga masă de pul­be­re a fost acoperită, rămânând deasu­pra un strat de alcool de două degete, se închide borcanul ermetic şi se lasă conţinutul la ma­cerat vreme de 12 zile, după care se strecoară.

Prepara­tul obţinut se pune în sticluţe mici, închise la culoare, şi se păstrează vreme de maximum 5 ani. Se admi­nis­trează de regulă o linguriţă, de 4 ori pe zi, în tratamente de 1-3 luni.

Tratamente interne

* Diabet – într-un studiu făcut în anul 2011, unui număr de 114 pacienţi diabetici le-a fost administrată zilnic o cantitate de 5 grame de pulbere de anason, proas­păt măcinat.

Pe parcursul celor 60 de zile de trata­ment, analizele de sânge făcute regulat au arătat o scă­dere gradată a valorilor zaharurilor din sânge, ajungân­du-se ca la sfârşitul curei, pacienţii trataţi cu anason să aibă glicemia cu 36% mai scăzută decât pacienţii din grupul martor, care în acel interval de timp luaseră re­medii placebo (false).

În urma tratamentului cu această plantă, cercetătorii au mai observat, pe lângă scăderea drastică a valorilor glicemiei, o scădere a valorilor co­les­terolului total şi a celui rău (LDL), precum şi o scădere a valorilor trigliceridelor.

Concluzia studiului este că seminţele de anason, consumate sub formă de pul­bere, sunt un puternic remediu anti-diabetic, stabili­zând şi reducând valorile glicemiei, diminuând în plus şi riscul de complicaţii cardio-vasculare ale diabetului.

* Toxiinfecţia alimentară – în caz de toxiin­fecţie alimentară, combinaţia aproape infailibilă este aceea între seminţele de anason şi părţile aeriene înflo­rite de cimbru (Thymus vulgaris).

Cele două plante îşi potenţează reciproc acţiunea antiinfecţioasă, având da­rul de a anihila rapid bacteriile, fungii sau viruşii pato­geni din tubul digestiv. Se recomandă administrarea unui amestec de pulberi din cele două plante, com­bi­nate în proporţii egale, din care se iau câte 3-6 linguriţe pe zi, până la dispariţia totală a semnelor bolii.

În cazul toxiinfecţiilor alimentare severe, se administrează infu­zia combinată de anason, în care se adaugă 2-3 picături de ulei volatil de cimbru. Se pot administra până la ma­xi­mum 1 litru pe zi din acest ames­tec.

* Balonare (meteorism) – seminţele de anason, mestecate imediat după masă, sunt un extraordinar remediu pentru uşurarea digestiei, pentru combaterea ba­lo­nării, a colitei de fermentaţie şi a sindromului colo­nului iritabil.

După fiecare masă, la 10 minute, se mes­tecă o jumătate – o linguriţă de seminţe de anason (dacă nu ne permite dentiţia, vom lua pulberea, pe care o vom ţine în gură măcar un minut).

Planta are efecte pu­ternic carminative, adică previne formarea gazelor în intestin, fiind un foarte bun antiinflamator pentru tot tubul di­gestiv.

* Dispepsie, digestie dificilă – în Germania, o co­misie oficială a guvernului, formată din medici şi far­ma­cişti (cunoscută sub numele de “Comisia E”), a au­tentificat în anul 1990 faptul că seminţele de anason con­ţin principii active care echilibrează secreţia şi eva­cuarea bilei şi a sucurilor gastrice, îmbunătăţind di­ges­tia şi eliminând probleme cum ar fi balonarea, inape­tenţa, atonia gastrică. Seminţele de anason se adminis­trează sub formă de pulbere, din care se ia cu un sfert de oră înainte şi cu zece minute după fiecare masă, câte un sfert de linguriţă.

* Greaţă, inapetenţă – un studiu clinic făcut în Spania a arătat că aroma seminţelor de anason inhibă, pur şi simplu, senzaţia de greaţă, la cei mai mulţi dintre subiecţii testaţi.

Acest efect nu apare doar la adminis­trarea pe cale orală a plantei, ci chiar şi prin simpla in­halare a miresmei de anason, care diminuează senzaţia de greaţă şi favorizează apariţia unui apetit alimentar sănătos.

* Astm – un studiu de medicină experimentală a arătat că administrarea extractului apos de anason are un efect relaxant asupra arborelui bronşic, uşurând respiraţia şi ajutând la expectoraţie (la eliminarea mu­cusului în exces de pe căile respiratorii).

Ca reme­diu “de urgenţă”, cu acţiune antispastică bronşică imediată, se recomandă o cană de infuzie fierbinte de anason, care va relaxa prompt musculatura netedă a arbo­relui bronşic, blocând apariţia sau măcar diminuând intensitatea crizei de astm.

Ca tratament pe termen lung, se recomandă administrarea unei combinaţii de pulberi de anason, muşeţel (Matricaria chamomilla) şi trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor), amestecate în proporţii egale, din care se va lua câte o linguriţă de patru ori pe zi, pe stomacul gol. O cură cu această com­binaţie de plante durează 90 de zile şi se face de mini­mum două ori pe an.

* Tuse, tuse convulsivă – se administrează, de asemenea, infuzia fierbinte de anason, care are efect antispastic şi antitusiv. În tusea care apare pe fondul infecţiilor bacteriene, la prepararea infuziei de anason se va adăuga şi o cantitate egală de cimbru de cultură (Thymus vulgaris), pentru a potenţa efectul antibiotic al anasonului.

Se pot face, de asemenea, inhalaţii cu această infuzie fierbinte, uleiurile volatile ale celor două plante exercitându-şi astfel direct, la nivelul apa­ratului respirator, efectele antispastice şi antibiotice.

* Gastrită hiperacidă – un studiu de medicină experimentală a arătat că administrarea infuziei com­bi­nate de anason reduce prompt leziunile mucoasei gas­trice produse de sucurile gastrice, precum şi de alte sub­stanţe toxice (inclusiv alcoolul şi anumite medicamente care “atacă” epiteliul gastric).

Pentru potenţarea efec­tului protector gastric al seminţelor de anason se va adăuga la prepararea infuziei combinate şi o linguriţă de seminţe de in (Linum usitatissimum), care are în plus un efect antiinflamator şi anti-acid.

* Candidoză – se iau zilnic câte 3-4 linguriţe dintr-o combinaţie de pulbere de rădăcină de cicoare (Cichorium inybum) şi pulbere de seminţe de anason, amestecate în proporţii egale.

Cele două plante au o acţiune sinergică, anasonul având efect antifungic, iar cicoarea stimulând dezvoltarea unei flore normale.

Contra candidozei vaginale se fac spălături vagi­nale, de 3-5 ori pe săptămână, cu infuzie combinată de anason, în care se pun 2 linguriţe de tulpini înflorite de pelin (Artemisia absinthium).

* Adjuvant în dependenţa de morfină – un studiu făcut în India a arătat faptul că seminţele de ana­son au un surprinzător efect de reducere a dependenţei de morfină şi de celelalte droguri opiacee. Substanţele volatile din seminţele acestei plante acţionează asupra unor receptori din creier care răspund de plăcere şi relaxare, care vor deveni astfel mai puţin receptivi la morfină.

Într-un studiu pilot s-a folosit uleiul volatil de anason, din care s-au administrat câte 6 picături, de două ori pe zi.

* Bufeuri – într-un studiu făcut pe 72 de paciente ajunse la perioada de debut a meno­pau­zei, s-a constatat reducerea intensităţii şi a frec­venţei bufeurilor după 60 de zile de trata­ment cu ana­son.

În plus, pacientele au sesi­zat că au un tonus fizic şi psihic mai ridicat, au mai rar palpitaţii (aritmie cardia­că), iar evoluţia osteoporozei este mai lentă.

Acest efect terapeutic excepţio­nal se datorează prezenţei în semin­ţele a­ces­tei plante a unor sub­stanţe cu efecte hormo­nale, aşa-nu­mi­ţii fito-estrogeni, care com­pen­sează re­du­cerea activităţii ovarelor, care survine la menopauză. Se administrează tinctura de anason, câte 1 linguriţă de patru ori pe zi, în cure de 90 de zile, urmate de alte 30 de zile de pauză.

* Lactaţie – combinaţia de aur pentru stimularea lactaţiei la mămicile care au probleme cu alăptarea este cea dintre anason şi schinduf (Trigonella foenum-grae­cum).

Cele două plante stimulează, în mod 100% natu­ral, prin acţiunea lor hormonală, producerea laptelui, îmbunătăţind totodată compoziţia şi calităţile nutritive ale acestuia.

Mai mult, o parte dintre principiile active ale anasonului sunt transferate în lapte, având efecte de stimulare blândă a digestiei şi de combatere a colicilor sugarului.

Se administrează, de trei ori pe zi, câte o lin­guriţă rasă din combinaţia de pulbere de anason şi schinduf.

Precauţii şi contraindicaţii

Anasonul se va administra cu prudenţă (doar un sfert de doză), în primele 3 zile de tratament, persoa­nelor cu gastrită, enterită sau colită acută, întrucât pot exista sensibilităţi digestive particulare la această plan­tă.

Dozele recomandate nu vor fi depăşite, deoa­rece anetolul, o substanţă volatilă conţinută în semin­ţele de anason, poate avea efecte nocive în cantităţi mari.

Un remediu chinezesc puternic

Anasonul stelat

De curând, această plantă ciudată, cu fructul în formă de stea, care conţine mai multe seminţe aromate, a apărut şi în farmaciile şi magazinele noastre naturiste.

În ciuda numelui şi a aromei foarte asemănătoare, cele două plante sunt cât se poate de diferite între ele. În primul rând, anasonul stelat (Illicium verum), cunoscut şi sub numele de “anason chinezesc”, este un arbore, în timp ce anasonul european (Pimpinella anisum) este o plantă ierboasă.

Apoi, compoziţia chimică şi sfera de aplicaţii a celor două plante sunt destul de diferite. În timp ce anasonul clasic este folosit în special pentru tulburări digesti­ve, hormonale şi respiratorii, cel stelat este folosit în mod tradi­ţional, pe lângă afecţiunile di­ges­tive, şi contra gripei, bolilor virale şi a cancerului.

Ambele plante sunt folosite drept condi­mente, dar şi ca medicamente, de milenii, iar industria farma­ceutică a început să le folosească, de curând, la producerea de noi substanţe terapeutice. Iată în continuare patru afecţiuni în care anasonul stelat şi-a demonstrat din plin eficienţa:

* Virozele respiratorii – în această cate­gorie de afecţiuni, pulberea de seminţe de anason stelat este aproape imbatabilă. Acţiunea antivira­lă a plantei se datorează unei substanţe (acidului shikimic) conţinută de către seminţele sale, sub­stanţă care, ajunsă în ficat, se transformă într-un puternic antiviral, care ajunge astfel în circulaţia sanguină.

Efectul antiviral al acestei substanţe este atât de puternic, încât a devenit componenta de bază în cunoscutul medicament Tamiflu – ce­le­bru pentru efectele sale în virozele gripale rebele.

* Boala canceroasă cu diverse loca­lizări – anasonul stelat, folosit drept condiment, alături de turmeric şi de coriandru, este un reme­diu profilactic extraordinar împotriva bolii can­ce­roase. Studiile statistice au arătat că populaţiile din sud-estul Asiei, care folosesc mari cantităţi din această combi­na­ţie de condimente, au o rată a can­cerului gastric, intestinal şi pulmo­nar mult mai redusă. Efectul anti-cancerigen se datorează anti-oxi­dan­ţilor foarte puternici din anaso­nul stelat şi din celelalte două con­di­mente, care previn mutaţiile celu­lare şi apariţia tumorilor maligne.

* Hepatita virală – este tra­tată cu mult succes în me­dicina tradiţională chineză cu o com­bi­naţie între anaso­nul stelat, lem­nul dulce (Gly­cyrrhiza gla­bra) şi astraga­lus (Astragalus membrana­ceus).

Cele trei plan­te se ad­ministrează sub forma unei combinaţii de pulberi, în pro­porţii egale, din care se iau câte 3-4 grame, de trei ori pe zi, pe stomacul gol. Amestecul are efect an­tiviral direct, activează puternic sistemul imu­ni­tar şi protejează celulele hepatice sănătoase de extinderea infecţiei.

* Tusea rebelă – este calmată de o inha­laţie cu seminţe de anason stelat. Două linguriţe de seminţe se zdrobesc, se pun într-o cană şi apoi se toarnă deasupra apă clocotită.

Pacientul se aşea­ză cu nările la câţiva centimetri de cana abu­rindă şi îşi acoperă capul cu un prosop, aşa încât aburul fierbinte să fie în întregime inhalat. Efec­tul de calmare al tusei apare numaidecât.

Articol preluat de aici.